Oamenilor care nu au trecut niciodata printr-o experienta personala legata de depresie sau ganduri suicidare le este greu sa inteleaga cum ar putea cineva sa se simta atat de lipsit de speranta incat sa isi ia viata. Ideea de sinucidere nu apare niciodata brusc, cei care ajung sa se gandeasca la sinucidere parcurg de regula un drum lung de depresie si disperare, adeseori invizibil sau subapreciat de catre ceilalti. Multe persoane care sufera de depresie severa stiu sa isi ascunda bine emotiile si sa pretinda fata de cei din jur ca totul este in ordine.

Una dintre caracteristicile depresiei este sunt elementele de gandire irationala. Cei care gandesc asa pun accentul pe aspecte minore din viata lor, transforma in catastrofe intamplari negative marunte, devin coplesiti de sentimente de vina si de imposibilitatea de a schimba ceva.

Sa nu uitam insa ca atunci cand cand gandim ca nimic nu ne mai poate fi de ajutor nu gandim noi ci gandeste depresia in locul nostru. Ajutorul este posibil iar medicatia, psihoterapia sau o combinatie a celor doua reduc senzatia de lipsa de perspectiva si speranta.

Odata cu continuarea terapiei (medicamentoasa si a psihoterapiei) gandurile legate de sinucidere incep sa scada treptat pana la disparitia lor. Persoana care a trait aceste momente dupa un interval mai mare de timp (dupa un an de exemplu) poate sa recunoasca irationalitatea lor.

Asadar, sinuciderea din punctul meu de vedere, mai mult sau mai puţin avizat, este ultima statie pe traseul unei persoane care a lucrat pentru ceva timp pentru a se auto-convinge ca viata nu are niciun rost. Este si un mecanism de aparare, prin intermediul caruia, persoana se protejeaza de durerea pe care si-o provoaca singura prin modul de a fi, de a simti si de a percepe lucrurile. Iar negativismul, adica modul de a fi, de a simti si a percepe lucrurile al sinucigasului, culmea, este la randul sau un mecanism de aparare si protectie impotriva starii de incertitudine pe care o presupune existenta umana.